Dos poemas de Claudiu Komartin
Traducción de Karina Picó Català
cobalto
para Alexandra
el sol es cobalto cuando se alza del cuerpo
y brilla
sobre los arrecifes
y mi cerebro torturado donde anidan
aves desconocidas es cobalto
la resistencia al compromiso y a la impotencia
siempre fue cobalto
y el miedo nocturno que quise
vencer como a un terco animal
es cobalto
la mano con la que escribo sobre una pantalla
cada vez más lejana
es cobalto
y mis músculos alargados y compactos sudando
de alegría y temor frente al amor
son cobalto
y el temblor extinto y refinado que la poesía
aún despierta en mí
es cobalto
el perdón tardío de una madre es cobalto
la hoja que cae sobre la superfície del agua
donde un amigo pensó que encontraría la paz
es cobalto
la necesidad de ti fue y sigue siendo
cobalto
y la vieja inocencia de los poetas que componían
versos acariciantes que no logro
sacarme de la cabeza
es cobalto
hay mundos con cielos minúsculos y
son mundos felices
donde la memoria es esperanza
y las heridas se curan por adelantado
hay mundos en los que nadie vende a nadie
y su presentimiento
es cobalto
y cuando te vuelva a hablar de amor
no creas ni una palabra;
mis ojos de cobalto
te mostrarán
ese día
cobalt
pentru Alexandra
soarele e cobalt când se înalţă din trup şi străluceşte
peste recife
şi creierul meu tăbăcit pe care se aşază
păsări necunoscute este cobalt
rezistenţa la compromis şi la neputinţă
a fost întotdeauna cobalt
şi frica nocturnă pe care am vrut să
o bat ca pe un animal încăpăţânat
e cobalt
mâna cu care scriu pe un ecran tot mai îndepărtat
e cobalt
şi muşchii mei alungiţi şi compacţi asudând
de bucurie şi groază în faţa iubirii
sunt cobalt
şi cutremurarea stinsă şi rafinată pe care poezia
mi-o mai trezeşte
este cobalt
iertarea târzie a mamei este cobalt
frunza căzută pe luciul apei
în care prietenul a crezut că îşi va găsi liniştea
e cobalt
nevoia de tine a fost şi încă este
cobalt
şi inocenţa bătrână a poeţilor care au turnat
versuri mângâietoare pe care nu mi le pot
scoate din cap
e cobalt
sunt lumi cu ceruri minuscule şi
sunt lumi fericite
în care memoria este speranţă
şi rănile sunt dinainte vindecate
sunt lumi în care nimeni nu vinde pe nimeni
şi presimţirea lor
e cobalt
şi când îţi voi vorbi din nou despre dragoste
să nu crezi nici un cuvânt
ochii mei de cobalt îţi vor
arăta
în acea zi
Día y noche. Una confesión
“trata de imaginarte
cómo es ir todo el tiempo
día y noche
dondequiera que vayas
con un trozo de metralla candente en la cabeza
que no puedes extirpar
que no puedes mover ni un centímetro
y sin embargo cuando pierde un poco de intensidad
experimento un sentimiento de liberación
que me hace dar saltos y llorar a lágrima viva
pero no sé si porque todo el dolor y la fealdad parecen reducirse
(pero volverán, siempre vuelven)
o por lo que parece quedar de la libertad que puedo permitirme
con mi cerebro que me ruge
y ahí
en filigrana
una misma imagen
un mismo deseo
una misma ausencia implacable
y entonces
intento rodearme de objetos
refugiarme
me aferraría a cualquier cosa
una bufanda, un libro, el recuerdo de una tarde
en la ruedes trois frères
un anorak con el que me siento
/
protegido por un instante
sólo que la magia se desvanece
y vuelvo a quedarme vacío
con tics y compulsiones
que trato de controlar
aunque no vea razón para hacerlo
y no desaparecen
ni con pastillas ni con alcohol
porque en mi mente
sigue ese fragmento brillante
mi pedazo de diamante negro
y la sensación de amputación
que recarga mi cabeza, pesada, pesada como la de un guillotinado
tantas cosas podría contar
arreglar extraer de sus cúpulas de aire
ojalá pudiese pensar como un cínico pero
cuando no quedan pesadillas
significa que me he despertado
y al despertar me pregunto si hoy también llegaré hasta el final
sin volverme loco
y creo que cuando desaparezca
en el mundo quedarán mis culpas y arrepentimientos,
ese temblor
del que mis manos no logran escapar
como perros encerrados en un saco y arrojados a un río helado
pero ahora al menos sé que en toda mi vida sólo he odiado
a un hombre.”
Zi și noapte. O confesiune
“încearcă să îţi închipui
cum e să umbli tot timpul
zi şi noapte
oriunde-ai ajunge
cu o bucată de şrapnel viu în cap
pe care nu-l poţi îndepărta
nu-l poţi mişca nici un centimetru
iar atunci când totuşi i se mai domoleşte puterea
e aşa o senzaţie de eliberare
că-mi vine să ţopăi sau să plâng în hohote
dar nu mai ştiu dacă de tot răul şi urâtul ce par micşorate
(dar se vor întoarce, mereu se întorc)
sau de ceea ce mi se pare că a rămas din libertatea pe care mi-o pot lua
faţă de creierul meu ce răcneşte la mine
şi acolo
în filigran
aceeaşi imagine
aceeaşi dorinţă
aceeaşi absenţă impecabilă
iar atunci
încerc să mă înconjor de lucruri
care să mă apere
m-aş agăţa de orice
de o eşarfă, de o carte, de amintirea unei după-amieze
petrecute pe rue des trois frères
de o geacă de fâş în care m-am simţit
/
protejat pentru o clipă
doar că magia lor se risipeşte
şi rămân iarăşi gol
cu ticurile şi compulsiile
pe care încerc să le controlez
deşi nu mai văd nici un rost să o fac
şi asta nu dispare
cu toate pastilele sau alcoolul
pentru că în mintea mea
e ciobul ăla strălucitor
bucata mea de diamant negru
şi senzaţia de amputare
care mă face să am capul greu, greu, ca al unui ghilotinat
oricâte lucruri aş număra
aş aranja aş extrage din locaşele lor de aer
aş vrea să pot gândi ca un cinic dar
când nu mai sunt coşmaruri
înseamnă că m-am trezit
şi când mă trezesc mă întreb dacă voi mai duce şi ziua asta până la capăt
fără să înnebunesc
şi cred că după ce o să dispar
vor rămâne în lume vinovăţiile şi regretele, tremurul ăsta
de care mâinile mele nu mai scapă
ca nişte căţei închişi într-un sac şi aruncaţi într-un râu îngheţat
dar acum măcar ştiu că nu am urât niciodată
decât un singur om”
* * *
Claudiu Komartin (Bucarest, 1983) es crítico literario, traductor y uno de los poetas jóvenes más activos del panorama literario rumano. Ha publicado cuatro poemarios: Păpușarul și alte insomnii, Circul domestic, Un anotimp în Berceni y, más recientemente, cobalt. Es cofundador de uno de los clubs de lectura más conocidos de Rumanía, el Instituto Blecher. Desde 2010 es también redactor jefe de la revista “Poesis internațional” y de la Editorial Max Blecher.
Karina Picó Català (Alicante, 1995) traduce para alimentar el alma, y con un poco de suerte, algún día, también el estómago.
